Varcolacul, de la bestie la masculul alfa modern: Idealul masculinitatii

This post is also available in: Engleză

 „There can be little doubt that the werewolf as a psychic phenomenon could, did, and perhaps still does exist. What superstition, one that is a thousand years or so older than Christianity, could survive to the present day if there were not a germ of truth somewhere?”     Ian Woodward,  The Werewolf Delusion

 VÂRCOLACUL

The-wolfman

 

Cu o popularitate imediat următoare vampirilor, licantropii existau de când lumea şi e greu de crezut că puteau fi uciși de gloanțe de argint – nu de alta, dar acestea au apărut abia în secolul 14. Abilitatea de-a te transforma și tu, la rândul tău, într-un lup imens, urlând la lună plină, pe linie ereditară sau mușcat de un vârcolac e un artificiu modern, care a apărut odată cu filmul din 1941, “The Wolf Man”, care s-a inspirat din folclorul urlătorilor pe-nserat, al lui George Waggner, după scenariul original al lui Curt Siodmak.

Definiţia de bază a vârcolacului face referire la o persoană care are capacitatea de a se preschimba, pentru diferite intervale de timp, într-un lup, de obicei în nopţile cu lună plină. Vârcolacul mai este cunoscut şi sub numele de licantrop, deşi “licantrop” desemnează un om bolnav mental care se crede lup.

 Cu atât mai interesant, legat de lupi, este că, asemenea tuturor creaturilor mitologice, și ei sunt o metaforă a unora dintre cele mai reprimate și ascunse temeri umane. E lesne de înțeles de ce există mai multe creaturi demonice, malefice decât bune, multe făcând referire la conceptul terifiant al mortalității și ale laturii demonice pe care o are fiecare.

Bruno Bettelheim, psihoterapeut, amintea în scrierile sale despre semnificațiile ascunse ale basmelor, iar referitor la lupi și vârcolaci, spunea că ei reprezintă “toate tendințele animalice și sociale care există în noi înșine”, “o forță externă devoratoare cu totul care semnifică teama umană primitivă de-a fi mâncați de vii, consumați și cu totul absorbiți de o altă entitate”.

 

Legende

Această creatură deţine şi una dintre cele mai vechi legende ale monştrilor de origine umană. Prima atestare literară îi aparţine, pare-se, lui Ovidius, cu ale sale “Metamorfoze” greceşti. Aici, ni-l prezintă pe Lycaon, regele Arcadiei care, curios dacă zeii sunt în stare să diferențieze carnea de om de cea de animal, dă un ospăț în cinstea venirii lui Zeus în regatul său. Testul îndrăzneț al regelui îl înfurie pe Zeus și acesta îl transformă în lup, drept pedeapsă. În legendele lui Ovidiu, vârcolacul nu ține cont de fazele lunii, ci de propriul chef de a se metamorfoza. S-a mai menţionat că, uneori, purtau lese sau centuri care să le permită înfățișarea de lup.

Legătura mai reală cu societatea a apărut, însă, în secolul XVI, când erau căutate şi executate violent nu doar persoanele considerate vrăjitoare, ci şi cele acuzate c-ar fi vârcolaci. Era de înţeles că poporul căuta ţapi ipăşitori pentru moartea animalelor de casă sau pentru acele crime sinistre care nu ofereau explicaţii mai pertinente (!).

 Ca exemple stau cazul lui Pierre Burgot şi al lui Michel Verdun, care formau o echipă de ucigaşi în serie în 1521, dar şi cel al lui Peter Stubbe, din Germania, care era supranumit Vârcolacul din Dole, pe care vecinii l-ar fi văzut schimbându-şi forma umană în cea de lup. Acesta a recunoscut, în final, că era un criminal în serie, violator şi carnivor. Amanta şi fiica sa au fost ucise de oamenii legii pentru că i-ar fi cunoscut natura şi ar fi făcut sex cu el. Un caz terifiant, de altfel, dat fiind că o viola pe fiica lui după ce îi ucisese fratele şi-i mâncase creierul. Stubbe pretindea că e vârcolac şi deţine o mantie  care îl ajută să se transforme în lup – suferea de licantropie. Prins după 25 de ani în care a omorât zeci de oameni, acesta a fost groaznic torturat şi decapitat de Halloween în 1589.

Pe lângă metamorfoza prezentată de Ovidiu, mai există şi legenda tribului indian din Wisconsin, care s-ar lega cumva de legenda lui Lycaeon.

Regele, transformat în vârcolac, s-ar fi înfuriat pe Zeus şi şi-ar fi revărsat furia într-o noapte cu lună plină asupra unui oraş din apropierea regatului său, ucigând toţi oamenii sub forma de lup. Ruşinat apoi, în forma lui umană, de ce a făcut, s-ar fi refugiat în pădurile Greciei unde s-ar fi îndrăgostit de Leto, zeiţa luilor şi mama lui Apollo şi Artemis. Copilul lor poartă numele de Wisakachek (unii îl cred zeul lupilor). Speriată de următoarele transformări violente ale lui Lycaeon, Leto fuge. Wisakachek era pe punctul de-a fi ucis de tatăl său când Artemis ar fi apărut şi l-ar fi ucis pe Lycaeon cu o săgeată de argint. Copilul a fost crescut de zeiţă. Legenda tribului indian spune că, ajuns la maturitate, acesta cutreiera pădurile în formă de om, putându-se metamorfoza oricând dorea. Într-o zi, a dat peste doi fraţi, Keme şi Matchitehew, care vânau o căprioară, şi i-a rugat să-i ofere şi lui de mâncare, deşi nu era din tribul lor. Fraţii i-au dat de mâncare din vânat. La o săptămână după, cei trei se reîntâlnesc, Matchitehew spunându-I lui Wisakachek că nu am mai prins nimic de-atunci. Pentru generozitatea lor, zeul le-a arătat darul transformării în lup şi i l-au oferit, cu condiţia absolută de-a nu răni vreodată oamenii. Doar că Matchitehew, într-una din zilele următoare, se înfurie pe un băiat din tribul său şi-l ucide. Drept pedeapsă, zeul, “Tatăl Vârcolacilor”, îl blestemă ca ziua să umble ca om, iar noaptea, ca lup rătăcitor. Fraţii au fost excluşi din tribul lor. O altă variantă spune că zeul le-ar fi oferit darul, cu preţul morţii sale, iar Artemis ar fi fost cea care l-ar fi blestemat pe Matchitehew să se transforme în jumătate om, jumătate lup, forţat, la lună plină în fiecare lună, la fel ca Lycaeon.

 

Ce spun legendele despre crearea vârcolacului

Vârcolacul se putea recunoaşte după 3 mari trăsături fizice: părul crescut pe palme; degetul arătător mai lung decât celelalte; semnul pentagramei pe o parte a corpului.

În enciclopedia “Giants,Monsters and Dragons”, folcloristul Carol Rose povesteşte că “în Grecia antică, o persoană se transforma după ce consumase carne de lup amestecată cu carne de om”. Acest blestem mai putea fi activat când o persoană era conceput sub lună plină, dormea într-o vineri cu lună plină sau bea apă atinsă de un lup.

În partea irlandeză şi scoţiană, vârcolacii erau găsiţi sub numele de selkies – creaturi care trăiau în oceanul rece ca foci, dar care se preschimbau în oameni pe pământ şi care, dacă li se găsea mantia care le permitea să se transforme în animal, deveneau sclavii pescarilor care le găseau.

Luna plină este doar unul dintre motivele metamorfozei, însă cel mai pregnant în istorisiri şi în cinematografia. Oamenii au asociat dintotdeauna luna plină cu nebunia şi cu vârcolacii. Acum,  chiar şi serviciile de urgenţă americane ar fi confirmat că, în nopţile cu lună plină, primesc mai multe apeluri, dar nu există nicio legătură reală între asta şi legendă. Totuşi, imaginaţia…

 

Cum se trata blestemul:

Ian Woodward a cercetat extrem de minuţios istoria vârcolacilor şi a explicat temele recurente legate de această creatură, pe baza faptelor întâmplate în procesele celor acuzaţi de-a fi vârcolaci, cât şi pe baza teoriilor medicale, în cartea sa “The Werewolf Delusion” (1979). Conform acesteia:

 “He may be cured medicinally and surgically, he may be exorcised; the most drastic, he may be shot with a special bullet” – glontele de argint. Dar cine poate ucide un produs al mileniilor?

 

Referinţe medicale

  • Hipertricoza: este o afecţiune ce presupune creşterea excesivă a părului pe corp şi pe faţă
  • Porfiria reprezintă sensibilitatea excesivă la lumină, de unde şi ieşirile bolnavilor noaptea, stările de anxietate şi de epilepsie
  • Licantropia clinică, o boală mentală în care bolnavul crede că se poate transforma în lup, că dinţii i se multiplică, are halucinaţii şi poftă de sânge.

 

  SEMNIFICAŢII PSIHOLOGICE. IDEAL MODERN DE MASCULINITATE. MASCULUL ALFA

 “Even a man who is pure at heart

and says his prayers at night

may become a wolf when the wolfbane* blooms

and the autumn moon is bright.”

 (*wolf bane = omagul-galben, floare otrăvitoare ce ucide lupii)

 (“The Wolf Man”, 1941, regizat de George Waggner)

 

Werewolf by Iuly Vasile

Werewolf by Iuly Vasile

 Portofoliu Iuly Vasile

O fabuloasă abordare care îmbină mitul cu ştiinţa şi psihologia evoluţionistă este cea a lui Heather Schell. Specializată în Literatura Modernă, membru al  Universităţii George Washington şi cea care a co-fondat Programul de Scriitură universitar, Heather ne-a atras atenţia cu lucrarea “The Big Bad Wolf: Masculinity and Genetics in Popular Culture”, care îmbină ilustrările vârcolacului şi evoluţia sa de la începuturi până în era modernă, cu repercusiuni asupra imaginii noastre despre masculul alfa şi asupra reprezentărilor cinematografice, cât şi trecerea de la antierou terifiant la eroul modern şi dilema evoluţionistă.

Reţeta oricărui film horror de succes cu şi despre vârcolaci presupune trei puncte: cineva dă peste un lup sau e muşcat; devine martor, participant sau chiar suspect în diferite crime misterioase; acest lucru îi afectează viaţa amoroasă personajului în cauză. Clasic, am spune.

Însă filmul din 1994, “Wolf” (jucat de Jack Nicholson şi regizat de Mike Nichols), reabilitează imaginea negativă a acestei creaturi de legendă. Eroul Will Randall este, odată cu acest blestem al vârcolacului, transformat în bărbat în adevărata sa natură, oferind un nou ideal de masculinitate.

Psihologia evoluţionistă atrage atenţia asupra unor analogii controversate: aseamănă comportamentul masculin cu cel al mamiferelor: agresivitatea, traiul în societăţi patriarhale agresive, datorită unor gene care poartă în bărbaţi impulsul comportamental atavic (primitiv, sălbatic) al strămoşilor. Adeseori, aceste trăsături agresive, competitive, din societăţile animale ierarhizate, sunt corelate cu cele ale câinilor şi lupilor. Cumva, genele au ajuns să reprezinte baza unei reabilitări a sexualităţii de predator şi a competitivităţii, care transformă vârcolacul dintr-o victimă a răului, meschină şi crudă, într-un model sexualizat şi de dorit: masculul alfa.

Majoritatea adepţilor teoriei darwiniste ar fi de acord cu ideea comportamentului modern masculin ca moştenire a bărbaţilor sălbatici vânători ancestrali. Confuzia pe care o presupune, însă, este cea legată de pradă şi femei. Competitivitatea, crima, gelozia, violul sunt adaptări ale comportamentului masculin preistoric, iar bărbaţii, dincolo de amprenta “civilizaţiei”, ar fi prădători naturali. De la această idee dură, dar plauzibilă din punct de vedere ştiinţific, pornesc şi controversele sexiste. Sunt teorii care zgândăresc rana stereotipurilor legate de gen şi care pot degenera, pentru unele cazuri. De exemplu, teoriile speculative privind instinctul agresiv masculin înnăscut poate exacerba violenţa bărbaţilor, care vor motiva un mod de viaţă lipsit de simţul egalităţii, al culturii, cu cel al acestei moşteniri genetice.

Vârcolacul, licantropia, conceptul de mascul alfa şi psihologia evoluţionistă se întrepătrund şi generează, astăzi, dileme: de ce masculii alfa sunt un ideal de masculinitate? Concurează bărbaţii pentru acest rol alfa, ca să atragă cele mai fertile femei şi să-şi transmită genele cu succes? Este agresivitatea, în fond, o formă de supremaţie şi în societatea umană modernă?

Revenind la filmul iconic din 1941, “The Wolf Man”, care s-a inspirat din folclorul urlătorilor pe-nserat, al lui George Waggner, după scenariul original al lui Curt Siodmak, mulţi săteni din film recită, oricând vine vorba de lupi, poemul:

 “Even a man who is pure at heart

and says his prayers at night

may become a wolf when the wolfbane* blooms

and the autumn moon is bright.”

 Aici, vârcolacul presupune etapele pubertăţii şi freudiana idee a identităţii sexuale problematice. Personajul filmului, Larry, este bătut până la moarte cu o cârjă de formă falică de propriul tată. Walter Evans ridică, totuşi, o abordare şi mai interesantă a vârcolacului drept o figură feminină sau cel puţin dominată de feminin. Astfel, el crede că atacurile sângeroase ale vârcolacului care apar în fiecare lună reprezintă ciclul menstrual care comandă corpul fiecărei adolescente, pierderea controlului emoţional şi fizic, dezvoltarea părului pe corp. Mai mult, acesta crede că blestemul transformării ilustrează „terorile pubertăţii”.

 “Clearly, the monster offers the sexually confused adolescent a sympathetic and at best a tragic imitation of his life by representing a misterious and irreversible change which forever isolates him from what he identifies as normality, security and goodness, a change thrusting him into a world he does not understand, torturing him with desires he cannot satisfy or even admit, a world in which dark psychological and strange physical changes seem to conspire with society to destroy him”.

 

Werewolf, by Iuly Vasile

Werewolf, by Iuly Vasile

Evans atrage atenţia asupra faptului că monştrii tradiţionali – vârcolacul, Dracula, monstrul lui Frankenstein – sunt creaţiile noastre şi o parte din sinele nostru. Sunt acele aspecte întunecate pe care vrem să le distrugem cu orice armă avem la îndemână. El pune accent pe faptul că bestia se expune mai ales din cauze sexuale – stări reprimate care trec de învelişul de civilizaţie ale fiecăruia, cu care ne acoperim în fiecare zi. Între inocenţa copilăriei şi maturitatea iubirii şi-a căsătoriei la nivel de adult, există trauma adolescenţei. O trecere monstruoasă şi de necontrolat care ne conduce pe căi întunecate într-un ritm alert. Iar distrugerea şi atacarea acestor monştri legendari nu sunt decât o lecţie dată societăţii de-a controla şi distruge pornirile acestea. Mai exact, asociază transformările monştrilor cu schimbările marcante ale adolescentului, cea mai intensă fiind cu sexualitatea şi comportamentul erotic agresiv.

Trecerea paradoxală a omului lovit de soartă într-un specimen modern devine o poveste de succes în care bestia se alege cu tot ceea  ce tânjim: sănătatea, viaţa şi perechea. “Vârcolacul va trăi cât timp ne luptăm cu bestia din noi, dar încarnările moderne (…) sugerează că sălbaticul a câştigat deja lupta şi rătăceşte pe străzile junglei moderne” (Douglas E. Winter, scriitor de poveşti horror). Spre exemplu, comedia din 1985, “Teen Wolf”, ilustrează un vârcolac adolescent în drumul spre popularitate şi putere, devenind astfel un erou. În contrast cu reprezentările anterioare, bestia devine un reprezentant masculin cu succes atât în carieră, cât şi-n cuceriri sexuale.

Patriarhia, dominaţia instinctuală se observă acum şi-n filme, iar această ilustrare îşi are rădăcinile în bazele ştiinţifice, care leagă genele umane de cele animale. Şi la câini, cât şi la lupi, nevoia de ierarhie şi de un lider se resimt puternic. Bărbaţii alfa sunt lideri în mod natural, în timp ce femeile mizează mai mult pe legăturile afective, de pereche (pair-bonding). Oricât de feminişti am fi, cu orice eforturi de-a schimba mentalitatea asupra genurilor, nu putem nega faptul că instinctul animalic există. Termeni precum mentalitate de haită, marcarea teritoriului, prădător sexual se folosesc în mod recurent, de aici şi legătura cu licantropia. Defectele devin calităţi.

UntitledCa exemplu stă filmul în care Jack Nicholson joacă rolul vârcolacului,  “Wolf” (1994). Will devine vârcolac, dar blestemul acesta devine o virtute. Odată muşcat, devine rău, meschin, puternic. Practic, devine tot ceea ce transmite secolul 20 despre un om de succes, la nivel psihologic, profesional şi sexual. Să devii vârcolac, acum, înseamnă să devii un bărbat mai bun. Trecerea de la om la bestie apare mai întâi cu simptome fizice ale bolii, dar mai ales cu cele psihologice: apare ideea populară a masculului alfa, dar şi fantezia masculinităţii umane ideale, care îmbină forţa uluitoare cu sex-appealul. Boala apare ca luptă internă între voinţa personajului şi pasiunea animalică. “It feels good to be a wolf”, recunoaşte chiar el, deşi se bucură de o amuletă care-i permite să se transforme doar când doreşte. Preţul controlului rămâne, însă, tortura, lupta între dorinţă şi raţiune, între instinct şi civilizaţie.

Filmul apare drept testament al masculinităţii, aşa cum ne-am dat seama şi din “Lupul de pe Wall Street”, dar mai ales dintr-un alt film mai puţin cunoscut: “Wolves of Wall Street” (2002), un exemplu cinematografic mai proaspăt al reprezentării radical schimbate a conceptului de vârcolac: bancherii nu doar că au un succes ameţitor, dar se dedau orgiilor cu femei voluptuoase, luptând la nivel interior cu dorinţa de-a rămâne oameni educaţi, fideli iubitelor de-acasă, şi instinctul animal provocat de transformarea în lup.

Patosul audienţei faţă de aceste ilustrări romanţate horror e motivat, după Kathy Love, de faptul că noi suntem bestiile. “Their behaviour patterns are similar to ours. We can identify with them on an almost human level”. S-a încercat, de-a lungul vremii, ca farmecul acelui mascul alfa să fie înlocuit cu cel al unui erou neagresiv (wimp), dar fără succes. Audienţele doresc un mascul alfa, un lider licantrop cu un sex appeal necontrolat.

PS: Pentru gamerii cunoscători, un alt exemplu al acestei teorii a masculinităţii o reprezintă cu mare talent şi jocul „Wolf Among Us”. The Big Bad Wolf devine un erou puternic şi violent, dar… un erou cuceritor.

 

 Surse:  

“THE BIG BAD WOLF: MASCULINITY AND GENETICS IN POPULAR CULTURE”, de Heather Schell (George Washington University, Faculty Member, University Writing Program)

 POPULAR CULTURE: AN INTRODUCTORY TEXT, by Jack Nachbar şi Kevin Lause – MONSTER MOVIES: A SEXUAL THEORY

 Screening the Male: Exploring Masculinities in the Hollywood Cinema, by Steve Cohan, Ina Rae Hark. Chapter Barbara Creed – Sexual Desires

Ovid, Metamorphoses, retrieved 3/12/11, classics.mit.edu/Ovid/metan.html

Origin of the Werewolf Legend, retrieved 3/12/11, alam25.tripod.com/first.htm

Werewolves-Lycanthrope, retrieved 3/12/11, mythicalrealm.com/legends/werewolf.html

 

Leave a reply