„Femeile fatale” ale mitologiei, sirena si harpia (dihotomia mermaid vs. siren)

Poate că la noi există o singură creatură a mării cu jumătate de corp de femeie şi jumătate de animal, mai exact de peşte, desemnată prin termenul de “sirenă”, însă adeseori, în limba engleză se face o mare confuzie între siren şi mermaid. Cumva, cele două creaturi distincte s-au contopit şi se folosesc acum ambii termeni, în mod parţial eronat, pentru a defini o creatură mitologică care trăieşte în ape, de o frumuseţe feminină răpitoare, cu coadă de peşte şi o voce magică, ce ademeneşte marinarii spre moarte.

Creaturi legendare ce şi-au făcut loc prin culturi şi civilizaţii speriate de necunoscutul apelor şi sunt amintite acum fie în poveşti de dragoste, fie în cele, evident, horror.

În timp ce mermaid desemnează ceea ce ştim şi astăzi, o femeie superbă cu coadă de peşte, siren reprezintă o creatură cu cap de femeie şi corp de pasăre, cu o voce încântătoare. Una vrăjeşte prin alura fermecătoare, cealaltă prin cântec. De unde contopirea lor în mitologia modernă?

Bonus: am adăugat o poveste, la final, despre o creatură similară în cultura japoneză, Ningyo.

 

I. The Mermaid, sirena cu coadă de peşte

“Frumoasele supreme, întotdeauna pieptănându-şi părul lung, ferite de oameni, sirenele au devenit ispitele aventurierilor în necunoscut; promisiunea fructului interzis. Sub imaginea seducătoare stă metafora morţii” (Beatrice Philpotts, “Mermaids”)

 

A2-Sirena_72dpi-closeup (1)

Sirena, ilustratie de Iuly Vasile

Sirena, aşa cum o ştim astăzi, şi-ar fi început istoria odată cu miturile celor mai vechi civilizaţii.

Moştenirea babiloniană. În primă fază, exista merman, sirena masculină, reprezentată prin zeul Ea, mai târziu denumit Oannes, care avea corp de peşte în întregime, dar sub care sălăşluia trupul de om, permiţându-i astfel să umble pe uscat, ziua, şi în apă, noaptea.

Moştenirea asiriană. I-a urmat la câteva mii de ani înainte de Hristos şi Atargatis, sirena originară, zeiţa fertilităţii, al cărei cult s-a răspândit în cultura greacă şi romană. Legenda spune că, după ce a ucis accidental un muritor, de teamă, a dorit să se transforme în peşte, aruncându-se într-un lac, dar apa nu i-a permis să se transforme complet, ci parţial, pentru a-i salva frumuseţea extraordinară.

Moştenirea elenă. Cumva, grecii au confundat-o pe această Atargatis cu altă zeitate asiriană, Ashtarte – echivalentul feminin al Afroditei. Aceasta ar avea influenţă asupra mitului sirenelor (mermaids) de la legenda transformării ei şi a fiului său, Eros, în doi peşti, când a trebuit să scape de monstrul Tifon. Cei doi peşti în care se transformă ei ar fi fost onoraţi de zei prin constelaţia Peştilor.

Mai mult, mitologia greacă face aluzie la aceste mermaids şi prin legenda fiului lui Poseidon şi-al Amphitritei, Triton, care era un merman ilustrat călare pe valuri, cântând dintr-o cochilie.

Legendele Oceanului Pacific. În insulele Polineziei, exista credinţa în zeul creator Vatea, care era jumătate om, jumătate peşte. De aici şi ideea că oamenii sunt descendenţi ai sirenelor.

Moştenirea scandinavă. Povestea “Mica sirenă” a lui Hans Christian Andersen se bazează pe legenda nordică a creaturilor Havfine, sirene temperamentale care trăiesc în apă dulce şi sărată.

Etimologie

  • Mermaid provine din fr. Mer = mare şi Maid = fecioară, fată tânără, cuvântul în sine desemnând frumuseţea vieţii marine.
  • Există Meriminni sau Meerfrau în cultura germanică, Marmenill în cea islandeză, Maremind în cea daneză şi Merow în cea irlandeză, prin urmare, multe denumiri care au în comun termenul mer.

Apariţia legendei se datorează şi credinţei că viaţa s-a născut în apă; marea, oceanul = pântecul creaţiei şi al morţii deopotrivă, o dualitate – sau complementaritate ce stă la baza vieţii. Putem vorbi aici de apă ca supa vieții, nu?

Sirenele ca Mermaids au prins reputaţie bună:

  • Chinezii respectă lacrimile sirenelor, pentru că acestea ar forma cele mai frumoase perle. Probabil se referă la pietrele semipreţioase de acvamarin, folosite ca bijuterii
  • Irlandezii cred că sirenele cântă melodii ale iubirii
  • Persanii cred că sirenele aveau formă umană, dar trăiau în ape, putând să aibă relaţii cu oamenii. De fapt, în concepţia lor, acestea erau femeile şi bărbaţii foarte frumoşi.

… dar şi mai puțin bună:

  • Grecii cred că sirenele sunt malefice, deşi cântă atât de divin
  • Britanicii cred că spiritele apelor aduceau ghinion: dacă cineva vedea o sirenă, această apariție anunţa furtuni pe mare, scufundarea corăbiilor sau moartea prin înec.
A2-Sirena_72dpi (1)

Sirena, ilustratie de Iuly Vasile

 

Şi Nereidele, nimfele mărilor, au popularizat mitul sirenelor cu coadă de peşte, ele având aceeaşi conformaţie. Se puteau cupla cu oameni şi puteau naşte copii. Chiar şi Ahile, eroul Greciei, s-ar fi născut dintr-o sirenă, iar unele familii de greci încă susţin că le curge prin vene sânge de sirene.

Deşi menţionate în numeroase poveşti babiloniene, sirenele au fost prima oară descrise de greci: cu solzi pe tot corpul, cu branhii şi gură de peşte, cu o coadă de delfin.

 

II. The Siren, sirena cu corp de pasăre. Adică harpia.

Se spune adeseori că apariția cu cap de femeie şi trup de pasăre e, de fapt, o specie de harpie, altă creatură mitologică, malefică 100%. Harpiile s-au născut sub numele de Sirene, în insulele Sirenum scopuli, un grup de 3 insule înconjurate de formaţiuni stâncoase, care ademeneau, cu cântecele lor irezistibile, marinarii. Fie vasele lor se izbeau de stâncile din apă, fie erau hipnotizați şi convinși să se arunce de pe munţi.

 

A2-Harpia_72DPI-closeup (1)

Harpia, ilustratie de Iuly Vasile

Legenda Sirenelor

Au fost odată ca niciodată, în mitologia elenă, fiicele lui Achelous, zeul râului cu acelaşi nume, care trăiau pe acea insulă Sirenum Scopuli, dar nu erau zeităţi. Menite să-i ţină de urât Persefonei, aceste nimfe au fost blestemate ulterior cu corp de pasăre de mama acesteia, Demetra, când fiica ei a fost răpită de Hades, zeul morţii. Acest blestem le permitea să o caute pe Persefona, dar în zadar.

În textele vechi, apar şi numele acestor Sirene: Parthenope (faţă de fecioară), Ligea (fiinţă ţipătoare), Leucosia (fiinţă albă), dar şi alte nume precum Aglaope (faţă frumoasă), Aglaophonos (voce frumoasă) etc. Literatura greacă le mai descrie ca fiind “fecioare înaripate, fiicele Pământului” (în ”Elena” lui Euripide), iar cu timpul, istoria lor s-a amestecat cu cea a sirenelor cu coadă de peşte, mermaids, pentru că intrau în aceeaşi categorie de “creaturi marine care aduc înecul”.

Dar sirenele-harpii rămân în mentalitatea colectivă drept creaturi malefice, ostile şi periculoase. Spre deosebire de mermaids, ele stăteau pe roci sau pe insule, cântând de departe, pentru a atrage marinarii spre moarte, nu în ape. Cu aripi angelice, chip fermecător şi cântând la lăute, cine le putea rezista?

Interesant de ştiut este că uneori Sirenele apăreau ca forme funerare pe morminte, în ipostaze de jelire: trăgându-se de pletele lor lungi şi lovindu-se cu palmele peste sânii goi, ca mod de a oferi confort şi de a arăta suferinţa lor, faţă de sufletele afectate după moarte.

Aceste Sirene originare, menţionate prima oară în povestirile lui Homer, au îndurat multe, însă. Într-o competiţie cu Muzele, pe care au şi pierdut-o, aripile şi penele le-au căzut, iar în final, profeţia că vor pieri când cineva le va rezista farmecelor s-a adeverit: moartea le-a fost adusă odată cu aventura lui Ulise şi echipajul său pe mare. Acesta s-a legat cu frânghii de catargul corabiei şi şi-a rugat marinarii să nu îl dezlege. La auzul cântecelor ispititoare ale Sirenelor, aceştia şi-au pus ceară în urechi, dar Ulise a ascultat melodiile, rezistând în faţa morţii, iar creaturile au murit aruncându-se în mare.

O altă legendă spune că argonauţii, cu Orfeu în frunte, au scăpat de Sirene (harpii). Orfeu (arhetipul artistului) a simţit pericolul cântecelor lor mai puternice decât furtunile şi a început să cânte la lira sa, pentru a acoperi melodiile creaturilor.

A2-Harpia_72DPI -

Harpia, ilustratie de Iuly Vasile

Imaginea Sirenelor, moştenirea Harpiilor

Printre primele sirene greceşti se numără harpiile, monştri feminini, păsări cu cap de femeie, care la bază erau spiritele vânturilor. Ele mâncau resturile de mâncare ale oamenilor, erau foarte urâte şi rele, creaturi demonice care apar şi ca monştri în Infernul lui Dante – pedeapsa sinucigaşilor în a şaptea treaptă a Iadului.

 

III. Semnificaţiile psihosociale: Les femmes fatales

Sirenele și harpiile reprezintă, în cultura populară modernă, persoanele care manipulează şi ispitesc cu frumuseţea lor, femei ale căror frumuseţe irezistibilă sau stil de viaţă duce la ghinion sau moarte. Prin urmare, femei normale supranumite sirene.

Dacă în trecut, oamenii credeau că apariţia lor reprezenta ghinion sau moarte, acum se leagă de puterea malefică a unor femei care se folosesc de seducţie ca armă pentru a-şi îndeplini scopurile. Ele reprezintă social femeia fatală și se crede că vampirul ar fi, ca echivalent, seducătorul masculin.

*Harpiile sunt numite şi femeile cicălitoare, sâcâitoare şi rele, care vorbesc foarte acid.

Pentru că erau creaturi ale mărilor, ele reprezintă aceeaşi dualitate: frumuseţea absolută şi pericolul iminent pe care le ascund apele necunoscute. Acum, se folosesc ca laitmotiv în angrenajul artistic şi media. În lume se organizează festivaluri închinate lor, iar unii oameni tânjesc să devină sirene, alţii le folosesc ca simbol al începerii sezonului estival. Iar popularizarea poveştii “Micii Sirene” timide şi curioase a ajutat mult în a oferi, parţial, acestei creaturi, iniţial a morţii, speranţă şi iubire.

Atestări reale au aparţinut lui Cristofor Columb:

“Cu o zi înainte, când Amiralul se pregătea să plece la Rio del Oro, a spus că a văzut trei sirene care au sărit foarte sus din apă, dar nu erau aşa frumoase cum se spunea, cumva, arătau ca nişte bărbaţi. A spus că a văzut câteva în Guineea, pe coasta Manegueta”

– referire din jurnalul acestuia, din 9 ianuarie 1493,  cel mai probabil, la animale acvatice precum lamantinul şi dugongul.

Ce reprezintă cântecul sirenelor?

Cântecul sirenelor poate fi văzut ca o chemare cathartică. Marinarii sunt chemaţi să abandoneze, să se predea adâncurilor, să se transforme într-o nouă formă de viaţă, prin înec. Apa joacă rolul de purificare, de renaştere, de abundenţă, de viaţă. De asemenea, este şi forţa distructivă, anihilarea vieţii, iar sirenele devin, astfel, călăuze între viaţă şi moarte, între moarte şi viaţă. Iar teama de sirene reprezintă, cumva, teama de a pierde echilibrul, de a renunţa la sine şi de a te preda necunoscutului.â

Simbolismul sirenelor în concepţia freudiană şi jungiană

Fiind creaturi hibride, fie cu corp de pasăre sau de peşte, şi cu o identitate feminină puternică, este de la sine înţeles de ce sunt atât de fermecătoare şi insidioase. Ele se folosesc de calităţile ambelor “moşteniri”. Ca şi minotaurul, de altfel, o altă creatură jumătate om, jumătate animal, “exprimă un aspect fundamental şi străvechi comun: natura speciei umane este neclară, dar şi că asemănările şi deosebirile de animale sunt misterioase şi profunde; iar în aceste asemănări şi deosebiri sălăşluieşte un sentiment de înstrăinare, cât şi, poate, cheia senzaţiei de «acasă» pe Pământ” (Dorothy Dinnerstein, “The Mermaid and the Minotaur”).

În concepţia freudiană, hibridizarea, ambivalenţa, polaritatea, duplicitatea şi dualismul se nasc din teamă şi din enigma lucrurilor rămase nerezolvate. 

Carl Jung, însă, sugerează că forţele supranaturale izvorăsc din contopirea unor entităţi diferite biologic, opusuri care se atrag şi care apar adeseori în lumea viselor, punându-ne în faţa unei alte dualităţi: ne predăm monştrilor pe care îi visăm sau îi învingem. Şi îi visăm până găsim rezolvarea. Niciun simbol nu a fost creat din neant, ci din memoria colectivă, având adeseori conotaţii religioase sau divine. Simboluri ale creaturilor hibride care s-au născut tot din elaborarea unor vise sau fantezii bogat dezvoltate de zeci de secole. În niciun caz, nu sunt simple invenţii, ci reprezentări cu conţinut simbolic profund, din “inconştienţa colectivă”.

Simbolismul în lumea religioasă

Un exemplu este că, în gândirea multora, atestarea sirenelor de Biserica Romană de Vest ar fi avut ca scop cenzura în faţa ispitelor femeii, a sexului în general. (Beatrice Phillpotts, “Mermaids”). Sirenele au trecut la a fi simboluri ale viciului, creaturi voluptuoase, biserica medievală personificând astfel plăcerea interzisă, dorinţele nenaturale care stau în calea mântuirii omului. Asta mai ales prin ilustraţii ale cărţilor, bestiarelor şi sculpturi ale bisericilor, care ofereau descrieri fantastice pentru a apăra dogmele religioase între secolele 11-14. Coada de peşte s-a transformat uşor în sinuozităţile formate de forma unui şarpe. Însă în faţa acestei simbolizări intense, până şi unii reprezentanţi ai Bisericii şi-au exprimat îngrijorarea.

“Iarăşi, în mânăstiri, care este sensul acestor monştri ridicoli ori al deformării frumuseţii, fix în faţa fraţilor care citesc? Aceste forme fără sfârşit apar peste tot, ca şi cum este mai plăcut să citeşti în sculpturi decât în cărţi, să petreci o zi întreagă admirând aceste ciudăţenii în loc să te rogi în spiritul dumnezeiesc” (Beatrice Phillpotts, “Mermaids”)

Sirena niponă. Cine e Ningyo?

Ei bine, pentru că sunt îndrăgostită iremediabil de cultura japoneză, am găsit o sirenă și acolo. Se numește sirena japoneză, Ningyo (pește uman, se traduce), o creatură folclorică descrisă de timpuriu diferit față de cele obișnuite. În sensul că sirena japoneză are gura de maimuță, dinți mici de pești, solzi aurii și o voce suavă, ca de flaut. Aici aducem vorba și de gust – da, gustul ei – care este dulceag și care aduce celui care mănâncă din carnea ei longevitate remarcabilă. Oare nemurire? Oarecum, japonezii sunt și așa remarcabili din fire. Singura asemănare cu sirenele descrise mai sus este că și sirena japoneză, dacă este prinsă de marinari sau pescari, aduce furtuni și ghinion, dacă nu le dai drumul înapoi în mare. Mai mult, o ningyo eșuată la mal era semn de apocalipsă sau calamitate.

Una dintre cele mai faimoase povești despre ningyo, conform Wiki, este Yao Bikuni (care înseamnă preoteasa budistă de 800 de ani) – sau Happyaku Bikuni.

Un pescar din Wakasa a prins odată ca niciodată un pește neobișnuit, așa că și-a chemat prietenii să îl deguste. Unul dintre invitați a tras cu ochiul în bucătărie și a văzut că capul peștelui avea formă umană, așa că i-a avertizat pe ceilalți să nu mănânce din pește. Pescarul, nebănuind nimic, a oferit carnea din captura prinsă, dar invitații și-au ascuns porțiile în șervețele.

Doar unul dintre ei, beat fiind – prea mult sake – a uitat să arunce carnea de pește. În schimb, i-a oferit-o acasă fetiței sale în dar. Când s-a trezit nițel, nu a mai avut cum să evite ca fiica lui să mănânce carnea, doamne ferește să nu se otrăvească. Văzând că nimic rău nu se întâmplă, a lăsat totul să decurgă normal.

Peste ani, fetița a crescut și s-a căsătorit, doar că nu îmbătrânea deloc. A rămas tânără în timp ce soțul ei îmbătrânise și murise. Văduvă din nou și din nou, femeia a decis să se călugărească și să călătorească prin țări străine, până s-a întors acasă la ea, în Wakasa, și a murit la 800 de ani.

Surse: www.thefw.com, www.gods-and-monsters.com, www.pantheon.org, www.ocean.si.edu, www.realmermaids.net, www.northstargallery.com, www.knowledgenuts.com,

 

 

Leave a reply