“There can be little doubt that the werewolf as a psychic phenomenon could, did, and perhaps still does exist. What superstition, one that is a thousand years or so older than Christianity, could survive to the present day if there were not a germ of truth somewhere?” Ian Woodward, The Werewolf Delusion
Cu o popularitate imediat următoare vampirilor, licantropii existau de când lumea şi e greu de crezut că puteau fi uciși de gloanțe de argint – nu de alta, dar acestea au apărut abia în secolul 14. Abilitatea de-a te transforma și tu, la rândul tău, într-un lup imens, urlând la lună plină, pe linie ereditară sau mușcat de un vârcolac e un artificiu modern, care a apărut odată cu filmul din 1941, “The Wolf Man”, care s-a inspirat din folclorul urlătorilor pe-nserat, al lui George Waggner, după scenariul original al lui Curt Siodmak.
Definiţia de bază a vârcolacului face referire la o persoană care are capacitatea de a se preschimba, pentru diferite intervale de timp, într-un lup, de obicei în nopţile cu lună plină. Vârcolacul mai este cunoscut şi sub numele de licantrop, deşi “licantrop” desemnează un om bolnav mental care se crede lup.
Cu atât mai interesant, legat de lupi, este că, asemenea tuturor creaturilor mitologice, și ei sunt o metaforă a unora dintre cele mai reprimate și ascunse temeri umane. E lesne de înțeles de ce există mai multe creaturi demonice, malefice decât bune, multe făcând referire la conceptul terifiant al mortalității și ale laturii demonice pe care o are fiecare.
Bruno Bettelheim, psihoterapeut, amintea în scrierile sale despre semnificațiile ascunse ale basmelor, iar referitor la lupi și vârcolaci, spunea că ei reprezintă “toate tendințele animalice și sociale care există în noi înșine”, “o forță externă devoratoare cu totul care semnifică teama umană primitivă de-a fi mâncați de vii, consumați și cu totul absorbiți de o altă entitate”.
Această creatură deţine şi una dintre cele mai vechi legende ale monştrilor de origine umană. Prima atestare literară îi aparţine, pare-se, lui Ovidius, cu ale sale “Metamorfoze” greceşti. Aici, ni-l prezintă pe Lycaon, regele Arcadiei care, curios dacă zeii sunt în stare să diferențieze carnea de om de cea de animal, dă un ospăț în cinstea venirii lui Zeus în regatul său. Testul îndrăzneț al regelui îl înfurie pe Zeus și acesta îl transformă în lup, drept pedeapsă. În legendele lui Ovidiu, vârcolacul nu ține cont de fazele lunii, ci de propriul chef de a se metamorfoza. S-a mai menţionat că, uneori, purtau lese sau centuri care să le permită înfățișarea de lup.
Legătura mai reală cu societatea a apărut, însă, în secolul XVI, când erau căutate şi executate violent nu doar persoanele considerate vrăjitoare, ci şi cele acuzate c-ar fi vârcolaci. Era de înţeles că poporul căuta ţapi ipăşitori pentru moartea animalelor de casă sau pentru acele crime sinistre care nu ofereau explicaţii mai pertinente (!).
Ca exemple stau cazul lui Pierre Burgot şi al lui Michel Verdun, care formau o echipă de ucigaşi în serie în 1521, dar şi cel al lui Peter Stubbe, din Germania, care era supranumit Vârcolacul din Dole, pe care vecinii l-ar fi văzut schimbându-şi forma umană în cea de lup. Acesta a recunoscut, în final, că era un criminal în serie, violator şi carnivor. Amanta şi fiica sa au fost ucise de oamenii legii pentru că i-ar fi cunoscut natura şi ar fi făcut sex cu el. Un caz terifiant, de altfel, dat fiind că o viola pe fiica lui după ce îi ucisese fratele şi-i mâncase creierul. Stubbe pretindea că e vârcolac şi deţine o mantie care îl ajută să se transforme în lup – suferea de licantropie. Prins după 25 de ani în care a omorât zeci de oameni, acesta a fost groaznic torturat şi decapitat de Halloween în 1589.
Pe lângă metamorfoza prezentată de Ovidiu, mai există şi legenda tribului indian din Wisconsin, care s-ar lega cumva de legenda lui Lycaeon.
Regele, transformat în vârcolac, s-ar fi înfuriat pe Zeus şi şi-ar fi revărsat furia într-o noapte cu lună plină asupra unui oraş din apropierea regatului său, ucigând toţi oamenii sub forma de lup. Ruşinat apoi, în forma lui umană, de ce a făcut, s-ar fi refugiat în pădurile Greciei unde s-ar fi îndrăgostit de Leto, zeiţa luilor şi mama lui Apollo şi Artemis. Copilul lor poartă numele de Wisakachek (unii îl cred zeul lupilor). Speriată de următoarele transformări violente ale lui Lycaeon, Leto fuge. Wisakachek era pe punctul de-a fi ucis de tatăl său când Artemis ar fi apărut şi l-ar fi ucis pe Lycaeon cu o săgeată de argint. Copilul a fost crescut de zeiţă. Legenda tribului indian spune că, ajuns la maturitate, acesta cutreiera pădurile în formă de om, putându-se metamorfoza oricând dorea. Într-o zi, a dat peste doi fraţi, Keme şi Matchitehew, care vânau o căprioară, şi i-a rugat să-i ofere şi lui de mâncare, deşi nu era din tribul lor. Fraţii i-au dat de mâncare din vânat. La o săptămână după, cei trei se reîntâlnesc, Matchitehew spunându-I lui Wisakachek că nu am mai prins nimic de-atunci. Pentru generozitatea lor, zeul le-a arătat darul transformării în lup şi i l-au oferit, cu condiţia absolută de-a nu răni vreodată oamenii. Doar că Matchitehew, într-una din zilele următoare, se înfurie pe un băiat din tribul său şi-l ucide. Drept pedeapsă, zeul, “Tatăl Vârcolacilor”, îl blestemă ca ziua să umble ca om, iar noaptea, ca lup rătăcitor. Fraţii au fost excluşi din tribul lor. O altă variantă spune că zeul le-ar fi oferit darul, cu preţul morţii sale, iar Artemis ar fi fost cea care l-ar fi blestemat pe Matchitehew să se transforme în jumătate om, jumătate lup, forţat, la lună plină în fiecare lună, la fel ca Lycaeon.
Ce spun legendele despre crearea vârcolacului
Vârcolacul se putea recunoaşte după 3 mari trăsături fizice: părul crescut pe palme; degetul arătător mai lung decât celelalte; semnul pentagramei pe o parte a corpului.
În enciclopedia “Giants,Monsters and Dragons”, folcloristul Carol Rose povesteşte că “în Grecia antică, o persoană se transforma după ce consumase carne de lup amestecată cu carne de om”. Acest blestem mai putea fi activat când o persoană era conceput sub lună plină, dormea într-o vineri cu lună plină sau bea apă atinsă de un lup.
În partea irlandeză şi scoţiană, vârcolacii erau găsiţi sub numele de selkies – creaturi care trăiau în oceanul rece ca foci, dar care se preschimbau în oameni pe pământ şi care, dacă li se găsea mantia care le permitea să se transforme în animal, deveneau sclavii pescarilor care le găseau.
Luna plină este doar unul dintre motivele metamorfozei, însă cel mai pregnant în istorisiri şi în cinematografia. Oamenii au asociat dintotdeauna luna plină cu nebunia şi cu vârcolacii. Acum, chiar şi serviciile de urgenţă americane ar fi confirmat că, în nopţile cu lună plină, primesc mai multe apeluri, dar nu există nicio legătură reală între asta şi legendă. Totuşi, imaginaţia…
Cum se trata blestemul:
Ian Woodward a cercetat extrem de minuţios istoria vârcolacilor şi a explicat temele recurente legate de această creatură, pe baza faptelor întâmplate în procesele celor acuzaţi de-a fi vârcolaci, cât şi pe baza teoriilor medicale, în cartea sa “The Werewolf Delusion” (1979). Conform acesteia:
“He may be cured medicinally and surgically, he may be exorcised; the most drastic, he may be shot with a special bullet” – glontele de argint. Dar cine poate ucide un produs al mileniilor?
Referinţe medicale
“Even a man who is pure at heart
and says his prayers at night
may become a wolf when the wolfbane* blooms
and the autumn moon is bright.”
(*wolf bane = omagul-galben, floare otrăvitoare ce ucide lupii)
(“The Wolf Man”, 1941, regizat de George Waggner)
“Even a man who is pure at heart
and says his prayers at night
may become a wolf when the wolfbane* blooms
and the autumn moon is bright.”
Aici, vârcolacul presupune etapele pubertăţii şi freudiana idee a identităţii sexuale problematice. Personajul filmului, Larry, este bătut până la moarte cu o cârjă de formă falică de propriul tată. Walter Evans ridică, totuşi, o abordare şi mai interesantă a vârcolacului drept o figură feminină sau cel puţin dominată de feminin. Astfel, el crede că atacurile sângeroase ale vârcolacului care apar în fiecare lună reprezintă ciclul menstrual care comandă corpul fiecărei adolescente, pierderea controlului emoţional şi fizic, dezvoltarea părului pe corp. Mai mult, acesta crede că blestemul transformării ilustrează „terorile pubertăţii”.
“Clearly, the monster offers the sexually confused adolescent a sympathetic and at best a tragic imitation of his life by representing a misterious and irreversible change which forever isolates him from what he identifies as normality, security and goodness, a change thrusting him into a world he does not understand, torturing him with desires he cannot satisfy or even admit, a world in which dark psychological and strange physical changes seem to conspire with society to destroy him”.
Surse:
“THE BIG BAD WOLF: MASCULINITY AND GENETICS IN POPULAR CULTURE”, de Heather Schell (George Washington University, Faculty Member, University Writing Program)
POPULAR CULTURE: AN INTRODUCTORY TEXT, by Jack Nachbar şi Kevin Lause – MONSTER MOVIES: A SEXUAL THEORY
Screening the Male: Exploring Masculinities in the Hollywood Cinema, by Steve Cohan, Ina Rae Hark. Chapter Barbara Creed – Sexual Desires
Ovid, Metamorphoses, retrieved 3/12/11, classics.mit.edu/Ovid/metan.html
Origin of the Werewolf Legend, retrieved 3/12/11, alam25.tripod.com/first.htm
Werewolves-Lycanthrope, retrieved 3/12/11, mythicalrealm.com/legends/werewolf.html